Într-o România în care victimele (spre deosebire de făptași) nu au nici drepturi, nici garanții, răul este greu de evitat. O parte din indignarea stârnită de cazul adolescentei Alexandra tocmai de aici provine – întregii țări i s-a demonstrat fără putință de tăgadă că dacă unul dintre noi devine victima unei grave infracțiuni, statul nu va face mai nimic pentru a îl salva. Practic, oricine poate deveni mâine o nouă Alexandra – și acesta e un gând terifiant.
Pentru a se ajunge aici a fost, cred, nevoie de suprapunerea a două etape. Odată ce ele s-au suprapus, efectul era întru totul previzibil.
Începutul
O primă etapă a constat din atitudinea de lene, de dezinteres și pe alocuri chiar de corupție a poliției, care dateaza deja de mulți ani și care se regăsește în cam toate instituțiile de stat. De la medicii, asistentele și infirmierii care nu te bagă în seamă în lipsa plicului, la profesorii care dicteaza în loc să predea și te obligă să te meditezi la ei, la funcționarii care te plimbă de la un ghișeu la altul, la instituțiile care sparg strada după ce abia au asfaltat – cu toții am avut cel puțin câteva experiențe de genul; ele ne arată că situația din poliție nu e decât o normalitate într-o țară în care cei care își fac treaba cum se cuvine sunt mai degraba excepția decât regula.
Dacă cineva își imagineaza că starea asta de lucruri este nouă, pot spune doar că acum câțiva ani, când încă mai lucram zi de zi în sistemul de justiție din România, situația era exact aceeași. Anchetele se făceau în majoritatea cazurilor cu minimum de efort, cu minimum de competență. Și cu rezultate pe măsură. Într-o perioadă în care, în țări civilizate, deja de mulți ani se foloseau teste ADN și alte teste complicate, gen reconstrucții faciale computerizate sau analiza unui anumit tip de noroi lăsat la locul faptei, la noi anchetele păreau încremenite în procedurile și mijloacele de probă comuniste. Acum, încet, încet, s-a ajuns să se facă și în România analize ADN, deși unele voci din domeniu îmi spun că aceste analize (complicate și de o mare sensibilitate) nu sunt mereu făcute cum scrie la carte. De alte proceduri considerate curente în țări civilizate încă nici nu poate fi vorba.
Continuarea
O a doua etapă a început acum aproximativ doi ani și jumătate și din nefericire s-a suprapus peste cea dintâi. Ea a debutat prin descurajarea oricărui discurs public despre drepturile victimelor, concomitent cu luarea unor măsuri legislative fără precendent, toate în favoarea inculpaților și infractorilor. Iar cireașa de pe tort au constituit-o atacurile zilnice contra organelor de ordine ale unor politicieni corupți și ale unei prese care nici nu se obosește să își ascundă legăturile cu persoane condamnate.
Ca urmare, după ce că organele de urmărire penală aveau deja unele lacune în ce privește moralitatea, competența și dotarea tehnică, factorul politic al ultimilor doi ani a făcut tot posibilul să le împingă spre o degringoladă completă. Unele din ciudățeniile cazului Alexandra par a fi în directă legătură cu această atitudine nu doar nepăsătoare, dar de-a dreptul timorată a autorităților, preocupate doar să își apere pielea în cazul în care făptașul sau alți suspecți i-ar ataca ulterior. Dacă știrea că tatăl victimei a fost pus de poliție (!) să spargă ușile în locațiile suspecte se confirmă sau dacă se adeverește faptul că poliția a așteptat ora 6 dimineața, deși cazul nu îndreptățea asemenea amânări, cea mai plauzibilă explicație pentru această atitudine este timorarea autorităților ca urmare a atacurilor asupra justiției din ultimii doi ani.
Un sfârșit previzibil
Iar rezultatul final, moartea unei fetițe nevinovate, era din păcate total previzbil și anunțat. Mai mult decât atât, dacă unchiul victimei nu ar fi fost un tânar cu relații în presă, probabil și încercările familiei de a face lumină în caz ar fi avut aceleași sorți de izbandă pe care le-au avut si eforturile familiei celeilalte fete dispărute, Luiza – și anume zero. Chiar și această intervenție târzie, defectuoasă, ineficientă a fost una făcută numai și numai sub presiune, abia după ce unchiul victimei contactase poliția și ei probabil începuseră să înțeleagă că treaba s-ar putea lăsa cu scandal. Până atunci refuzaseră inclusiv să ia în considerare telefoanele fetei la 112, sub pretextul că un criminal nu își lasă celularul la îndemâna persoanei răpite.
Iar dacă rămânem tot aici, la aceeași mentalitate indiferentă, la aceeași clasă politică care are în vedere doar interesul infractorilor, la aceleași prevederi legislative făcute în detrimentul celor fără de apărare, la aceeași presă care vorbește doar de drepturile făptașilor și niciodată și de cele ale victimelor, Alexandra va fi departe de a fi ultima. Căci ar fi absurd să sperăm că în aceleași condiții se vor produce rezultate diferite. După cum ar fi absurd să credem că, în condițiile date, Alexandra ar fi putut avea vreo șansă.
