Toți suntem un pic pătați?
Am auzit că s-au găsit ceva arhive compromițătoare despre Tudorel Toader. Nu le-am citit, pentru că nu am timp, în primul rând, dar și pentru că sunt irelevante și chiar dăunătoare pentru cei care, animați de intenții bune, le preiau și le discută.
De ce sunt irelevante? Pentru că tot ce îți trebuie ca să știi că PSD-ALDE și în speță Tudorel Toader duc mai departe cu mândrie național-comunismul lui Ceaușescu și visează la paradisul pierdut al nomenclaturii PCR, se află chiar în fața noastră, în ceea ce spun și fac acești oameni în zilele noastre. Iar acest lucru este mult mai grav decât ce au făcut ei în acele vremuri, atunci când aerul puțea de dictatură și mulți oameni altminteri normali au colaborat, activ sau pasiv, cu regimul, nu numai din slăbiciune, dar și pentru că așa au fost programați să o facă din școală.
Foto credit ziare.com
Iar aici ajung la motivul pentru care este dăunătoare discutarea acestor vechi istorii pentru cei care cred că i-au dat lui Tudorel Toader lovitura de grație. Pentru că din nou validează ideea că un lucru „compromițător” din trecutul unui om poate conta mai mult decât ceea ce face el în zilele noastre. Pun în ghilimele pentru că lucrurile „compromițătoare” sunt, ca de obicei, supuse interpretării publicului, iar de multe ori ele nu apar în formă scrisă. Iată, prezența lui LCK într-o sufragerie cu alți oameni poate ajunge să conteze în analiza activității sale la fel de mult ca toate pozițiile publice și toți parametrii de performanță profesională care sunt măsurabili. Omul este compromis, este „pătat”, este „la fel”, este înlocuibil.
Faptul că în lupta politică se acceptă asemenea „dezvăluiri” despre trecutul oamenilor implicați servește în primul rând oamenilor care sunt deja compromiși și care se mențin la putere pentru că au reușit să inducă ideea că toți oamenii sunt compromiși, doar că unii „mai dau și la oameni”. Da ar spune unii, dar contează calitatea acestor „dezvăluiri”, una sunt niște documente din arhive, lucruri palpabile, alta sunt niște interpretări exagerate rostogolite pe televiziuni până le cred și oamenii cu bun simț. Contează și nu contează, pentru că atât timp cât presa este așa cum este, cum va fi perceput un subiect nu mai depinde de calitatea lui, ci de felul în care este prezentat.
Din păcate, pentru anumite subiecte este pur și simplu mai bine să le respingi din start, pentru că ele fac mult mai rău discursului public decât bine.
Dacă vor să schimbe percepția electoratului despre politicieni, oamenii noi trebuie să stea cu ochii pe subiectele importante ale momentului și să nu încurajeze genul de campanie din epoca pixelului albastru.
