Cu rațiune despre Laura Codruța Kövesi
Rar a existat la noi un subiect public care a generat un asemenea volum de zgomot irațional precum cazul Kövesi. La nivelul oamenilor simpli, dar mai grav la nivelul oamenilor care de obicei (și chiar cu obstinație) iau poziții nepartizane.
Sunt criticați mult zilele astea fanii necondiționați ai doamnei Kövesi și bine că sunt. Ideea de a o aștepta cu flori sau de a pune flori pe scări mi se pare de prost gust. Chiar și la nivel practic. Ce trebuia să facă LCK, să meargă la parchet cu florile în brațe? Cel mai mare deserviciu în momentul acesta i-l fac nu fotoșopiștii amatori de la teve, ci acești partizani care fac un show din orice apariție. A susține o idee este un lucru, dar a face galerie cu flori pe scările unei instituții este de neînțeles. De fapt, acești oameni fac o așa de bună treabă în a strica imaginea „comunității rezist”, încât ai putea crede că lucrează pentru PSD.
De cealaltă parte, deși prin opiniile lor exprimate pe alte subiecte se delimitează clar de haitele de jurnaliști și comentatori „simpatizanți” ai unor anumite curente de idei, mulți dintre criticii lui Kövesi calcă în picioare în cazul ei principiile echidistanței. Se simte un „sânge rău” față de LCK pe care mi-e greu să-l interpretez. Spunea cineva că nu este rolul jurnalistului să confirme așteptările publicului susținător al unuia sau altuia. Da, dar nu este rolul lui nici să amplifice fără filtru suspiciunile și mizeria aruncate în spațiul public de oameni care au fost deja dovediți a fi min-ci-noși. Să creeze concluzii, înlocuind probele cu „intuiția” și „bunul simț”, aceste creaturi fabuloase ale mitologiei de presă românești. Să pretindă că știu pe ce și-au bazat experții europeni evaluarea lui LCK.
Există în presă o linie fină între a crea scepticism, a înțepa întunericul pentru a da de lucruri noi, atunci când dovezile lipsesc, și a scoate din burtă analize, scenarii, versiuni probabile ale faptelor. Ceea ce ne cer în zilele acestea unii este să renunțăm la „idolul” LCK pe baza profețiilor jurnalistului șaman, care din prafurile meseriei și nimic mai mult își trage viziunile adevărului.
LCK, așa cum s-a dovedit a fi prin activitatea instituției pe care a condus-o, este unul dintre cei mai buni profesioniști care puteau ocupa, în contextul în care a fost numită, acea funcție în România. Primul șef al DNA (pe atunci PNA) a fost un domn pe nume Ioan Amarie, faceți o căutare pe Google dacă ați uitat. Iar LCK era, la vremea ei, un om nou, o tânără de 33 de ani, poate chiar prea tânără pentru funcția de Procuror General care i se oferise. Dar era un om nou dintr-o școală a oamenilor vechi, un om vulnerabil, pentru că vechea gardă a avut această cultură, de a-și infecta toți copiii cu bolile ei. Nu poți să privești această țară în care statul nu a construit nimic ani de zile și în care mafia a distrus cât a putut în interes personal, dând la o parte sau corupând orice rezistență, în care presa a născut monștri precum RTV sau A3, iar apoi să acuzi cu o asemenea înverșunare un om că nu a construit mai mult decât a făcut. Sau că a comis niște greșeli. Este pur și simplu o inconsecvență. O inconsecvență care nu servește nici adevărului, nici echilibrului în virtutea căreia este ea comisă, ci doar ticăloșilor interesați.
N-am spus nimic despre vinovăția sau nevinovăția dnei. Kövesi în cazul în care a fost citată. Eu unul nu știu ce s-a întâmplat în spatele ușilor închise și, spre deosebire de unii comentatori români, eu nu pot vedea prin pereți. Dar un lucru este clar. Acești mafioți care astăzi orchestrează atacurile mediatice împotriva lui LCK nu au putut produce ani de zile, atunci când aveau nevoie disperată de asta, măcar o singură probă împotriva ei. Totul a fost un joc de presă, alimentat de anumite televiziuni și amplificat de presa română în ansamblul ei. Rezultatul în 2019 este că ne aflăm la fel de departe de aflarea adevărului, dar că mafia de la putere este mult mai aproape de a-și împlini obiectivele pe care nici nu se mai chinuie să le deghizeze.
