Zilele speranței

de Dida Codreanu

Atâta bucurie a fost zilele trecute in țară, de zici că au picat Crăciunul, ziua națională și Revelionul deodată, tocmai prin luna lui mai.

Ce e drept, s-au și întâmplat niște lucruri care cu doar câteva zile în urmă păreau aproape imposibile. Dar, obiectiv vorbind, în afară de dispariția intempestivă a unui Liviu Dragnea care părea invincibil, de neatins orice ar fi făcut, pe scena politică nu s-a schimbat prea mare lucru.
Guvernul Dăncilă e bine-mersi, ALDE e tot la guvernare, parlamentul e înțesat de inși dubioși, CCR e la fel de politizată ca întotdeauna și avocatul poporului e același Ciorbea care ar apăra orice, mai puțin poporul.

Și totuși, avem cu toții simțământul că am trecut un prag dincolo de care nu mai e întoarcere.
Pentru că într-adevăr așa și e – sunt tot mai puține șanse să ne întoarcem la dezamăgirea, la lehamitea, la lipsa de speranță care ne-au apăsat în ultimii ani . La sentimentul unei imense neputințe. La sentimentul acela că ei oricum vor face orice doresc, necontrolați, nepedepsiți, că ne zbatem degeaba, că orice am încerca, ei vor continua să ne fure și să ne râdă în nas. La sentimentul că dreptatea e pe moarte – și România odată cu ea.

După un week-end greu, cu cozi îndelungi, cu batjocuri birocratice și opreliști fățișe, am reușit să ne facem auzit glasul. Degeaba au încercat să ne convingă că nu contăm, că orice am face, tot nu se schimba nimic. Pentru o zi am refuzat să îi credem. Am preferat să credem în puterea noastră, în puterea votului nostru.

Este desigur imposibil de zis dacă arestarea lui Dragnea e legată de zdrobirea partidului său la alegerile de duminică. Dar și dacă ar mai fi scăpat încă o dată – a câta oară? – de binemeritata justiție, cu siguranță luni ar fi început măcelul în interiorul PSD și de data asta Dragnea avea mici șanse să iasă învingător. După votul de duminică duse erau și atotputernicia lui, și cea a partidului de guvernământ. Pentru prima data de doi ani încoace, au fost forțați să se oprească din mitinguri prefabricate, din sentimentul că nimeni și nimic nu-i poate atinge și să coboare în lumea reală. Au fost forțați să ne asculte. Și, chiar dacă nu e exclus să își continue lupta contra separației puterilor în stat și în viitor, aproape sigur o vor face (o vreme cel puțin) în forme mai puțin agresive.

Totul doar din cauză că noi am crezut o sigură zi în șansa noastră și nu am irosit-o.

De aceea, deși țara este în continuare condusă de aceeași șleahtă incapabilă și necinstită, acum e un moment al bucuriei și al speranței.
Pentru că este momentul în care am înțeles cu toții că nu nădăjduim în zadar. Că justiția mai are o șansă. Că se poate scăpa de neaveniții care au acaparat țara și au transformat-o în moșia lor. Că Romania mai are, cu adevărat, un viitor. Și că noi, cetățenii, suntem cei care îl decidem.