România la centenar: țara făptașilor plânși de victime
Drepturile inculpaților : singura noastră ”problemă”?
Probabil că nu mai există pe tot mapamondul o altă țară care să se dedice cu atâta înflăcărare drepturilor învinuiților, inculpaților și infractorilor în general cum o face România.
De vreo doi ani încoace, dacă vreun politician de la putere dă o declarație, poți fi aproape sigur că se va pomeni acolo ceva despre pușcării supraaglomerate, condamnări nedrepte sau despre necesitatea unei amnistii/grațieri, care ar face desigur nesfârșit de mult bine societății românești.
Deja dinainte ca demnitarul cu pricina să își deschidă gura, poți fi convins că nu va pomeni nici din greșeală despre o reformă a învățământului, investiții în sănătate, lipsa unor autostrăzi, aglomerația din transportul în comun, sărăcia structurală în care sunt ținuți prizonieri unii cetățeni sau imensa disparitate dintre pensiile ‘normale’ și cele speciale.
Singura problemă despre care vor vorbi cu avânt va fi cea privitoare la inculpați și condamnați.
La fel, la diverse televiziuni, ‘întâmplător’ conduse de pușcăriabili, cât și prin unele părți ale presei scrise mai mult sau mai puțin vizibil legate de ei, avatarurile diverșilor penali sunt detaliate pe larg, nemailăsând aproape niciun pic de loc altor probleme ale societății românești.
Ascultându-i, ai impresia că celelalte probleme ale țării sunt niște biete mofturi în comparație cu necesitatea urgentă de a dezincrimina, de a elibera, de a compensa pe oricine a fost condamnat – deoarece, se știe, în România doar nevinovații sunt urmăriți penal.
Am uitat o categorie importantă?
Ca urmare, cât este ziulica de lungă, politicienii și formatorii de opinie (că jurnaliști sunt cam greu de numit) le vorbesc românilor despre aproape tot ce ține de procesul penal. Despre sărmanii condamnați pentru corupție, complet nevinovați, desigur, despre infractori în general, niște mielușei din a căror eliberare societatea ar profita nespus, despre procurori, niște răi fără suflet și despre judecători, niște răi și ei, afară dacă decid cumva să pronunțe o achitare a unor înalte fețe – caz în care devin brusc niște eroi ai dreptății pământești.
O singură categorie esențială într-un proces penal nu este aproape deloc pomenită, nici de politicieni, nici de așa-zișii jurnaliști: categoria părților vătămate, sau mai pe românește zis, a victimelor. Ei sunt cei cărora li s-au ‘întâmplat’ infracțiunile: cei uciși, cei furați, cei înșelați, cei bătuți, cei violați. Cumva, pentru politicienii puterii și pentru o bună parte a presei, oamenii ăștia nu există. Și nici drepturile lor nu există, sau sunt, în cel mai bun caz, teoretice.
Au victimele drepturi în România?
Dealtfel, nu doar pentru politicieni drepturile victimelor sunt în cel mai bun caz teoretice. Chiar și pentru sistemul de justiție, mai ales sub actualul atac politic și mediatic, drepturile victimelor nu se numără printre preocupările de frunte. Adesea, victima este cea care trebuie să aducă toate dovezile, să facă toată munca, eventual să găsească și făptașul. Și nici chiar atunci nu poate fi sigură că la sfârșit i se va face dreptate. Adesea, după toate eforturile depuse, se va simți încă și mai singură, încă și mai neajutorată.
Ultima soluție: presa?
Zilele trecute a devenit virală povestea unei tinere care se luptă de aproape doi ani (interesantă coincidență, dealtfel) pentru a i se face dreptate într-un caz care ar putea fi descris ca ‘revenge porn’. Făptuitorul este bine-mersi, poliția, deși i s-au furnizat probe din belșug, nu pare deloc interesată de teroarea la care a fost supusă tânăra, iar psiholoaga plătită de stat dă vina, voalat, tot pe victimă.
Complet abandonată de autorități, femeia a apelat la presă. Mai bine zis la acea minusculă parte a presei care încă mai este interesată (și) de punctul de vedere al victimelor. Cu succes, dealtfel: povestea a fost distribuită cu frenezie; la mine pe feed a apărut de cel puțin 4-5 ori. Ne putem desigur întreba dacă reportajul ar mai fi avut același răsunet dacă mama făptuitorului (major, dealtfel) nu ar fi fost membră USR. În tot cazul, având se pare un obraz mai subțire decât al altor politicieni implicați în diverse scandaluri, femeia și-a dat degrabă demisia din USR. Ca urmare, probabil și interesul pentru acest caz va muri odată cu ieșirea din politică a doamnei cu pricina. Aproape sigur în viitor nu vom mai auzi nimic despre acest dosar, după cum nu auzim mare lucru nici despre nenumărate alte cazuri în care victimele se luptă cu un stat care în loc să le apere, le ignoră și le umilește.
Până la urmă aici este marea problemă: presa nu poate face publice – și celebre – toate cazurile în care cineva suferă o nedreptate. Printre altele pentru că sunt extrem de multe. Și nici nu poate pedepsi făptuitorii, respectiv da satisfacție (inclusiv financiară) victimelor. Pentru toate acestea avem instituțiile statului. Doar că statul este condus chiar cei care, între victime și făptuitori, i-au ales deja de multă vreme pe cei din urmă, printre care ei înșiși se numără. Iar presa, la rândul ei, este în mare măsură la fel de dezinteresată de soarta persoanelor vătămate prin infracțiuni, câtă vreme patronii de presă se găsesc mai degrabă de partea cealaltă a baricadei.
Cine sunt victimele statului?
Ca urmare, avem un stat care doar se preface a lua în serios victimele, în timp ce caută orice pretext pentru a îi face scăpați pe infractori. Și mai avem și un anumit public care pare a nu realiza că, în timp ce plânge de mila unor politicieni condamnați, se află chiar ei printre victimele acestora.
Asta este de fapt marea orbire a publicului român – și totodată marea victorie a politicienilor penali și a presei manipulatoare pe care se sprijină: mulți nu își dau seama că victimele cele fără de drepturi suntem noi toți, fără excepție. Că toți putem fi – dacă nu am și fost deja – furați, înșelați, loviți, de politicieni dar și de infractori de rând. Că în timp ce ni se vântură scenarii cu nevinovați condamnați, situația este exact pe dos: chiar de sunt vinovați, ne este tot mai greu să ne apăram de ei, să ne facem dreptate împotriva lor. Vorba făptuitorului din povestea de mai sus: ‘Pot să fac orice. Nu mi se întâmplă nimic.’
Statul este în mâna lor și pot să facă orice. Nu li se întâmplă nimic.
Iar noi, victimele, rămânem tot mai singuri.
