de Mihnea Mihai
30 de ani de la începutul protestelor din Piața Universității, 30 de ani de la protestul denumit Golaniadă. Refrenul cântecului denumit ”Imnul Golanilor” îmi revine și acum în minte:
”Mai bine haimana, decât trădător,
din ”Imnul golanilor” , versuri de Laura Botolan
Mai bine huligan, decât dictator,
Mai bine golan, decât activist,
Mai bine mort, decât comunist”
În patru versuri simple reluăm povestea relației de dispreț între partidul comunist și cei care nu erau parte din el sau relația dintre statul comunist și cetățenii săi. Haimanale – așa erau considerați de către autorități, începând cu protestul din 8 noiembrie 1945 cei care îndeăzneau să se opună, prin protest, abuzurilor PCR. Huliganii, ”elementele declasate”, așa erau numiți revoluționarii Timișoarei și ai celorlalte orașe de către Ceaușescu și toți cei subordonați lui. Iar golanii eram noi. Numiți așa de președintele CPUN Ion Iliescu, cel ce avea să devină din mai 1990 președintele României, eram un grup amestecat de oameni de cultură, politicieni, studenți, elevi și cetățeni nemulțumiți de modul în care FSN devenise atât arbitru, cât și participant la primele alegeri postrevoluționare din mai 1990. Într-o Românie ieșită cu greu din comunism și aflată într-un no man’s land politic între Uniunea Sovietică slăbită, fosta Iugoslavie aflată la începutul dezintegrării și un Occident care nu concepea încă o extindere a alianțelor sale spre est, riscul căderii în comunism era serios și previzibil. De aceea ieșisem și în stradă, mai puțin numeroși ca în 2017, dar la fel de convinși că, fără protestul nostru, sacrificiul revoluționarilor din Decembrie 1989 avea să fie risipit. Fără protecția NATO și a Uniunii Europene, fără Internet și Social Media, într-o țară în care singura televiziune publică era subordonată adversarului politic și în care presa de opoziție era șicanată pe toate căile posibile, protestele au avut, poate, un impact mai mic, dar o influență covârșitoare.
În primul rând protestele erau o școală de civism în aer liber. Posibilitatea de a-i asculta pe intelectuali, dizidenți și politicieni de opoziție vorbind despre libertate și drepturi, întâlnirea cu acești oameni în mulțimea care protesta, te făcea să îți pese de drepturile și libertățile tale. Începeai să înțelegi pentru ce s-au luptat acești oameni, pentru ce au suferit, fie în închisorile comuniste, fie șicanați de securitate. Începeai să înțelegi importanța libertății și a democrației.
În al doilea rând protestele ne dădeau convingerea că nu suntem singuri. Știam că mai există oameni care nu vor accepta ca România să cadă din nou în comunism. Știam că, în ciuda atacurilor unicei televiziuni numite ”liberă” și a presei aservite FSN, există nucleul unei Românii democratice ce nu poate fi redus la tăcere.
Înăbușirea protestelor prin mineriada din 13-15 iunie, responsabilitate directă a lui Ion Iliescu și a FSN a fost traumatică și violentă, dar ne-a întărit convingerea că buturuga mică poate deranja carul mare în drumul său spre trecut. Și, în cele din urmă, Mineriada – căci așa s-a numit opresiunea violentă din iunie 1990 – a mobilizat opoziția către unitatea care a precedat schimbarea de putere din 1996.
De aceea, atunci când am participat la protestele pro stat de drept și justiție independentă din 2017 m-am putut inspira din acest moment de cotitură al anului 1990 care a fost Golaniada – fenomenul Piața Universității. Chiar dacă participanți importanți ai protestelor de atunci, cum ar fi Marian Munteanu și Emil Constantinescu, m-au dezamăgit, energia pusă în mișcare în zilele lui aprilie 1990 a adus România, cu bune și cu rele, pe drumul unde se află astăzi. Un drum ce putea fi mai rapid, mai lin și mai bun. Și, de acord, un drum care nu are cum să ne mulțumească pe deplin. Alternativa ar fi fost însă un parcurs ca cel al Republicii Moldova sau al Ucrainei: nesiguranță politică, o lipsă încă și mai flagrantă a unor instituții puternice, un interes mai scăzut din partea Europei și a Statelor Unite și o dependență extremă de bunăvoința Rusiei. Iar dacă astăzi România este membru NATO și UE și vocea românilor, exprimată prin protestele din 2017, 2018 și 2019 a fost auzită la vârful celor două instituții internaționale, meritul este și al celor care au făcut posibilă în 1990 Piața Universității.
Sursa foto: screenshot youtube
