de Mihnea Mihai
31 ianuarie 2017 este o dată pe care o voi ține minte. În primul rând pentru că în seara acelei zile, guvernul de atunci al României a intrat în istorie printr-o premieră nefastă: modificarea codului penal și al codului de procedură penală peste capul parlamentului, fără consultarea puterii judecătorești. În al doilea rând, o voi ține minte pentru că răspunsul societății românești la acel abuz politic a fost pe măsură. Au urmat, cu intensitate variabilă, mai bine de doi ani de proteste pentru o justiție independentă și, în cele din urmă, pentru menținerea României în UE și în NATO. Protestele s-au terminat pe măsură ce alianța care a generat OUG 13 a pierdut pozițiile de putere pe care le deținea. Acum, la mai bine de 5 ani de la începutul protestelor este sănătos să ne facem un bilanț. Să ne răspundem la întrebarea ce ne-au adus protestele și ce nu ne-au adus. Și să ne întrebăm ce putem face mai bine în viitor pentru a evita derapaje antidemocratice, cum au fost inițiativele guvernării din ianuarie 2017.
Pentru mine, cel mai important câștig al protestelor din 2017 a fost că vreo 600.000 de români nu s-au declarat doar pro-occidentali, ci au înțeles în mare riscul derapajelor antidemocratice și au dovedit că pot ieși în stradă atunci când are loc un atac grosolan și evident contra statului de drept și a ideii generale de justiție.
Al doilea câștig a fost răspunsul partenerilor occidentali la protestele românilor. Până și în neutra Elveție subminarea statului de drept din România a făcut obiectul unei interpelări parlamentare. Ce câștigăm noi din răspunsul partenerilor occidentali? Vizibilitate, veți spune. Dar aici este vorba de mai mult decât de vizibilitate. România, văzută ca un organism democratic, dă semne că își poate produce proprii anticorpi care să o ferească de derapaje grave. Pentru cei care și-au investit în 2004 și 2007 încrederea în capacitatea României de a se apropia de standardele democrațiilor occidentale este un semn concret că investiția lor nu a fost în zadar, chiar dacă mai avem de lucru până să avem o democrație de nivel vest-european sau american. Iar pentru noi este un semn că și în România lucrurile pot fi schimbate, chiar dacă deseori schimbarea se produce lent și tindem să n-o mai vedem din cauza problemelor zilnice care ne preocupă. Pe lângă vizibilitate am câștigat și o încredere mai mare a partenerilor de alianțe. Or această încredere este foarte importantă dacă suntem capabili să o folosim constructiv în interesul nostru.
Al treilea câștig este că formațiunile politice inițiatoare ale OUG 13 au fost trimise, unele temporar, altele, sper, definitiv, în opoziție. Primele alegeri după OUG 13, alegerile europarlamentare din mai 2019, au reprezentat un eșec de proporții pentru ALDE, care a dispărut din parlamentul european, iar PSD a decontat politic atacul la adresa justiției. Dar, din multe motive, la un an și jumătate de la acele alegeri, PSD a reușit să câștige la limită primul loc după mandate în noul parlament. Motiv suficient ca să ne întrebăm și ce a mers mai puțin bine în acești ani.
Cel mai important punct la care avem de lucrat este coerența politică a atitudinii pro-occidentale din România. Pentru că este un punct important îl voi împărți în trei teme mai ușor de urmărit.
Prima temă este coerența politică a partidelor pro-occidentale. Tema refaceriii legilor justiției, cel puțin la nivelul anului 2016, dacă nu chiar îmbunătățirea lor, a fost un deziderat al protestatarilor din 2017. Protestatari, în marea lor majoritate, neînregimentați politic, care au dat un mandat clar de reformă a justiției partidelor care au fost până în 2019-2020 în opoziție parlamentară. Era de datoria acestor partide să găsească punctele care îi apropie și care le permit să pună în practică reforma justiției. Conflictele și acuzațiile reciproce nu au făcut decât să le slăbească pozițiile și să deschidă calea revenirii PSD la guvernare. La fel, cred eu, trebuia procedat cu toate proiectele de reformă. Înainte de a agrea formarea unei coaliții trebuia negociat cadrul care unea formațiunile și permitea legiferarea unor reforme acceptabile pentru toate partidele reprezentate în guvern. Aici era nevoie de discuții, argumente factual, de compromis și de maturitate politică. Un compromis care, din păcate, are conotații negative în limba română, dar este esențial pentru funcționarea oricărei democrații.
A doua temă este acapararea inițiativei civice de către formațiunile politice, cu precădere de către cele noi. Atât de mult a fost propagată importanța implicării politice încât s-au implicat, de bună credință, mulți cetățeni care își descoperiseră recent valențele civice și au vrut să-și continue implicarea civică sub umbrela unui partid politic. Majoritatea dintre ei nu au înțeles diferența între implicarea civică și cea politică. Implicarea civică presupune coagularea oamenilor în jurul unei teme importante pentru opinia publică și găsirea unor soluții pentru această temă indiferent de apartenența politică a persoanelor implicate. Înregimentarea multor inițiative civice, mai ales în siajul USR, a slăbit societatea civilă din România de niște voci credibile. Orice om onest se va întreba în ce calitate îi vorbește un ”civic” cu funcții de decizie într-un partid: reprezintă o voce a societății sau doar o portavoce indirectă a acelui partid? Ne mirăm că, în astfel de condiții, cetățenii se uită cu neîncredere la inițiativele venite din rândul puținelor asociații civice rămase? Da, implicarea politică este importantă, dar la fel de important era ca asociațiile civice să își continue activitatea reprezentate de persoane mai presus de orice apartenență de partid.
A trei temă este calibrarea așteptărilor. De 30 de ani încoace ne punem speranțele în diverși oameni politici meniți să schimbe societatea. Suntem însă repede dezamăgiți atunci când politicienii ajung la putere și nu schimbă nimic sau schimbă prea puțin. Nu ar fi, oare, mai bine , să ne formulăm mai concret aceste speranțe? Mai măsurabil, mai aproape de ceea ce se poate realiza într-un mandat dintr-o poziție de membru al unei coaliții fără majoritate absolută? Și să păstrăm un dialog civic cu aleșii pe temele care ni se par importante pentru reformă? Să vedem, pas cu pas, ce reforme sunt implementate, cât durează implementarea și de ce anumite reforme sunt greu de pus în practică? Poate mai mult pragmatism și o speranță mai temperată ne-ar face și nouă, și țării, mai mult bine. Și, de ce nu, poate ne-ar aduce mai aproape de lumea pe care o visăm decât veșnicele amăgiri și dezamăgiri.
