Avem un nebun – unul care vrea război cu orice preț.
Doar că restul lumii nu are chef de război așa că speră să îl convingă, cu binișorul, să stea liniștit. Unii îl curtează, unii îi găsesc scuze, unii fac afaceri cu el. El stă liniștit – și nu prea. Din când în când mai vrea câte ceva – câte un teritoriu din apropiere, pe care locuiesc oameni care vorbesc aceeași limbă, sau care vorbesc alta, nu conteaza prea tare. De fiecare dată, lumea se încruntă puțin, doar puțin. Și apoi îl lasă în treaba lui, să facă ce vrea. Pentru că lumea crede că dacă închide ochii (și) de data asta, nebunul va lua ce-și dorește și apoi se va potoli.
Celor care știți istoria anilor ’30, nu vă e cunoscută povestea? Și atunci avea Europa un nebun, ba chiar doi, care au întins mâna și au luat, și au tot luat, în timp ce restul lumii clătina din cap a dezaprobare. Dar nimeni nu voia să riște o confruntare. De ce să mă bag pentru fratele meu? se întrebau toți. De ce să îl ajut? Eu nu vreau război. Ba chiar aș face orice să nu se ajungă la asta.
Nici noi, românii, nu am judecat altfel. Așa de mult ne-am ferit de o confruntare directă încât am dat părți însemnate din pământul nostru celor doi nebuni și pionilor lor, doar-doar om scăpa de urgie. Și ei au luat, au luat… după care tot a trebuit să intrăm în vâltoare – o țară mică, slăbită, înjumătățită. La ce ne-au folosit cedările? La nimic.
Când ai de a face cu un dezaxat care vrea război, ezitările doar îl încurajează. Va înțelege că își poate face de cap, fără urmări. Iată, în zilele noastre, Vestul (din care mai nou facem oarecum parte) de ani de zile se chinuie să îl îmbuneze pe Putin. Să nu îl supere. A clătinat puțin din cap, a dezaprobare când cu Transnistria. Când cu Georgia. Cu Crimeea. Cu Donbas. Cu altele. S-au găsit și voci care au găsit scuze – era departe, prin zona fostului URSS, oameni vorbitori de limba rusă, țări care oricum nu ne interesau. Or fi făcut ei ceva, l-or fi supărat pe blândul Putin, l-au obligat să invadeze săracul, să trimită arme, trupe speciale, alte nimicuri. Ideea era să stăm noi, Europa, în liniște. Până una alta, hotarele nostre nu erau amenințate, de ce ne-am fi implicat? Mai bine să ne vedem de viața noastră.
Și ne-am văzut de ea – până ce războiul a ajuns in imediata noastră apropiere, până ce țara vecină e făcută una cu pământul, până ce milioane de refugiați se revarsă încoace.
Iar acum? Păi Ucrainienii nu ne sunt frați, ce să ne batem atâta capul cu problemele lor? Iar dacă va fi invadată Moldova (armata din Transnistria e tot acolo, întâmplător), să ne amintim că oricum este plin de ruși in Moldova și să ne vedem liniștiți de treburile nostre.
Dar dacă-i trece prin cap dezaxatului să ne atace și pe noi? Păi în cazul ăsta, să ne apere NATO. Că doar e treaba lor.
Sau poate că totuși, în acest al 12-lea ceas, vom înțelege că nepăsarea și neimplicarea nu pot duce decât la o nebunie tot mai deșănțată, tot mai scăpată din frâu. Poate că vom învăța să spunem STOP înainte de se ajunge prea departe. Noi toți, România, Europa, întreaga lume democratică. Acum – până nu e încă prea târziu.
Photo by Dea Piratedea on Unsplash
