de Mihnea Mihai
21 decembrie : Astăzi se împlinesc 31 de ani de prima zi în care Revoluția din Decembrie 1989 a cuprins, în fine, Bucureștiul. De la Europa Liberă știam că la Timișoara se protestase împotriva lui Ceaușescu și a comunismului. La București nu se întâmplase încă nimic. În aer plutea ceva, o tensiune greu de explicat în cuvinte și o așteptare. De fapt, aceeași așteptare cu care cei mari se uitau la pozele lui Ceaușescu și încercau să descopere pe chipul lui semnele unei boli. Sau așteptarea cu care urmărisem întâlnirea de la Malta dintre Reagan și Gorbaciov, în speranța că ”cei mari” vor decide o soartă favorabilă pentru România. Așteptarea noastră tradițională, speranța că va veni un salvator pe un cal alb care să ne rezolve toate problemele, fără ca noi să facem ceva, da, această așteptare exista de pe atunci.
Rupt de realitate și arogant, Ceaușescu plecase într-o vizită de lucru în Iran, de unde se întorsese cu o zi înainte. Nomenclatura din jurul lui, slugarnică până în ultima clipă, îi organizase un miting de primire în Piața Palatului. Mai exact, la vreo câteva sute de metri de locul unde aveam, exact în acea zi, meditații la limba română.
Eram, la aproape 14 ani împliniți, în vacanță. Plecasem de dimineață de acasă și urma să revin în jurul prânzului. La meditație, nimic neobișnuit. Soțul profesoarei mele de română chiar ieșise cu nepoata lor în oraș, așa cum făcea de fiecare dată când veneam. Spre sfârșitul meditației auzeam, parcă, din stradă, niște bubuituri ciudate. După ceva timp, soțul profesoarei și nepoata apar acasă și ne comunică sec: a început. Ce începuse nici măcar nu mai trebuia întrebat, era evident că strigătul Timișoarei ajunsese la București.
Am încheiat repede ce aveam de făcut și am fost trimiși spre casă. În dreptul străzii Brezoianu, trupe îmbrăcate în costume verzi, cu căști și scuturi albe, blocau intrarea spre piață. În spatele scutierilor zăcea mormanul de pancarte pe care oamenii, plictisiți, le purtaseră cu ei de dimineață. Mi s-a făcut frică și am fugit acasă. Puțini au rămas atunci în stradă și au schimbat, prin gestul lor, cursul României.
Seara, la ora 5, începea programul la Europa Liberă. Mai întâi știrile. București. După care începe bruiajul și semnalul se pierde. Dar cel mai important lucru se întâmplase deja. Începuseră protestele la București și se aflase în străinătate.
Astăzi, la 31 de ani după acea zi memorabilă, tot la București se inaugurează un nou parlament. Într-o Românie care este parte din NATO și din UE, putem spune cu dreptate că este o victorie a Revoluției de atunci. Dictatura comunistă este suficient de departe încât mulți au uitat de foame, de frig și de umilințele zilnice. Între timp a crescut o nouă generație care, spre fericirea ei, cunoaște comunismul doar din puținele povești existente.
Dar, la o privire mai atentă, ne putem vedea și petele. Inaugurăm parlamentul în monstruozitatea de clădire cu care ceaușeștii au mutilat Bucureștiul. Cel mai mare partid parlamentar nici măcar nu știe dacă îl mai are președinte de onoare pe Ion Iliescu și, chiar dacă îl are, nu vede care e problema. Inculparea în dosarul Revoluției și dosarul mineriadei, nerezolvate până în ziua de astăzi, iată, nu pot fi o problemă pentru reprezentarea onoarei în cel mai mare partid parlamentar. Avem și AUR în noul parlament dar, așa cum se spune în germană, nu tot ce sclipește este aur. Unii alegători, nemulțumiți de oferta politică mai veche sau mai nouă, și-au dat votul în semn de protest noii mișcări venite de nu se știe unde. Dar, sub sclipiciul strident al noilor veniți se ascund, printre alți siniștri, candidați și viitori parlamentari implicați în represiunea Revoluției. Decât așa AUR, mai bine lipsă.
Și prin alte partide și-au făcut loc foștii în haine noi. Copii ai granzilor Bancorexului, foști membri ai Vetrei Românești, AUR al anilor 90, sau demni urmași ai privatizatorilor cu dedicație din aceeași anii 90 găsim, vai, în partide mai vechi și mai noi deopotrivă. Dar asta nu face toate partidele la fel. Suntem responsabili să înțelegem diferențele și slăbiciunile fiecăruia în parte și să continuăm drumul către o Românie mai normală.
Pentru că, așa cum a rezultat acum, cu toate petele sale, noul parlament este un pas înainte față de parlamentul pe care l-am avut în funcție în ultimii patru ani. Dacă ne întristează ce vedem, putem să ne reamintim oricând de ce am scăpat. Și, chiar dacă noul parlament și noua majoritate seamănă, din multe puncte de vedere, cu Convenția Democratică, câștigătoarea alegerilor parlamentare din 1996, parcursul nostru în următorii patru ani poate să difere de parcursul anilor 1996-2000. Totul depinde atât de guvernanți, cât și de noi, cei în numele cărora acest parlament va decide. Oricât ar părea de greu de crezut, viitorul României depinde mult și de acțiunea sau inacțiunea noastră, a cetățenilor. Dacă în decembrie 1989 multora ne-a fost frică, poate ar fi bine să ne întrebăm cum ar fi arătat drumul României dacă ieșeam atunci în stradă mai mulți. Sau dacă am fi arătat mai multă solidaritate cu opozanții regimului, așa cum o făceau colegii noștri de lagăr socialist în Polonia, Cehoslovacia și Ungaria. Pentru că între 2017 și 2019, când am ales să ne opunem deciziilor arbitrare ale vechiului parlament de a submina independența justiției, presiunea publică a contat.
În următorii patru ani ne stau la dispoziție multe mecanisme de dialog cu noile autorități: scrisori, petiții, consultări și, în caz extrem, chiar proteste. Viața nu ne este în pericol și vocea noastră poate da un contur mai firesc României ce se reașează în următorii patru ani. Va trebui să învățăm să ne spunem părerea. Calm, argumentat și ferm. Este un gest de igienă cetățenească față de noi și o datorie față de cei ce s-au sacrificat pentru ca noi să putem vorbi liberi. Este greu, dar merită. Schimbarea e în mâinile noastre.
Foto credit : http://www.comunismulinromania.ro/
