ISTORIE ÎN PREZENT la Rezist Zürich cu Mihnea Mihai II

Modelul Cuza pentru liderul de azi

de Mihnea Mihai

Foto credit: Stelian Păvălache

Astăzi, 24 ianuarie 2019, aniversăm 160 de ani de la Mica Unire din 1859. Motiv să ne aducem aminte atât de evenimentul în sine, cât și de unul dintre liderii care l-au marcat: domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Obișnuiți din școală să vedem evenimente istorice punctual, uităm că, de fapt, Unirea din 1859 a fost un întreg proces politic desfășurat între anii 1848 și 1862.

Din perspectiva zilelor de astăzi, putem vedea chiar anumite asemănări cu istoria Uniunii Europene, pornită și ea ca o uniune vamală între state.

După cum aminteam, unirea Moldovei cu Țara Românească începe printr-o uniune vamală, stabilită la 1848. La nouă ani distanță, în 1857, poporul din cele două principate dunărene decide, în adunări ad-hoc, Unirea celor două țări. Marile Puteri admit în cadrul Convenției de la Paris o unire în forma unei federații formate din două principate autonome, cu un guvern central (Comisia Centrală), o Curte de Justiție comună și o Armată comună, condusă alternativ de domnii celor două principate. În esență, Convenția de la Paris pune noului stat dunărean niște baze organizatorice federale.

Alexandru Ioan Cuza, portret de Mișu Popp,
foto credit Wikipedia

Momentul 1859, cu alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei la 5 ianuarie și al Munteniei la 24 ianuarie, este relatat pe larg în manualele școlare. Colonelul Cuza devine, în conștiința românilor, liderul providențial pentru desăvărșirea Unirii. Și, într-adevăr, impactul deciziilor sale asupra viitorului stat român este incontestabil. Secularizarea averilor mânăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864), reforma justiției (1864) au pus bazele României moderne. Meritul lui este binecunoscut. Mai puțin cunosct este prețul deciziilor luate de domnitor.

În 1862, cu ajutorul unioniștilor, Cuza centralizează guvernul și parlamentul și desființează Comisia Centrală de la Focșani împreună cu parlamentele și guvernele regionale. Practic, din acest moment, structura federală a noului stat este înlocuită cu o structură centralizată, inspirată din modelul administrativ francez. Iar această structură a rămas până astăzi definitorie pentru statul român, în ciuda problemelor structurale resimțite de Moldova și Transilvania. Cum ar fi arătat astăzi o Românie federală? Ar fi fost mai puternică o mică Elveție a statelor dunărene decât mica Franță construită de Alexandru Ioan I și urmașii săi?

În 1864, reforma agrară se dovedește mult prea controversată pentru constelația politică din parlament. Motiv pentru ca Alexandru Ioan Cuza să dea o lovitură de stat și să dizolve parlamentul. Astfel, el deschide calea reformei agrare, eveniment determinant pentru România modernă. Prețul plătit pentru această reformă este mare: evoluția democratică a României este încetinită, iar Cuza își pierde sprijinul partidelor.

Regimul personal al lui Cuza, de la lovitura de stat din 1864 până la abdicarea din 1866, este dominat, din nefericire, de o camarilă coruptă și de un nivel înalt de necinste în serviciul public, similar cu cel din vremea lui Carol II. Abdicarea devine previzibilă, iar materializarea ei la 11 februarie 1866 reprezintă un sfârșit nefericit, dar meritat pentru domnia lui.

Astăzi, la 160 de ani de la momentul 1859, România se află din nou într-un moment cheie al istoriei sale. Și, ca de multe ori în istoria lor, mulți români își pun speranțele de schimbare în persoana unui lider providențial. Acești lideri pornesc la drum cu intenții dintre cele mai onorabile. Un popor care îi divinizează și își pune toate speranțele în ei îi aduce la putere. Vor putea ei, noii lideri, să se ridice la nivelul așteptării alegătorilor?

Istoria a arătat că puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut. Un lider bun, lipsit de spiritul critic al propriului electorat, poate oricând să devină un mic autocrat. Democrațiile solide au sisteme de control și echilibrare, cunoscute sub denumirea engleză de ”checks and balances”, tocmai pentru a preveni transformarea lor în autocrații. Îar în aceste sisteme, rolul alegătorului critic și responsabil față de statul său este neprețuit.

Să nu uităm, deci, că în primul rând noi, cetățenii suntem schimbarea. Și să ne ajutăm aleșii, prin critică și dialog constructiv, să preia doar elementele luminoase ale exemplului Cuza. Să fie adevărați reformatori care să lucreze în primul rând cu noi și cu instituțiile pe care noi le-am ales. Pentru că schimbarea până la capăt o vom face doar împreună: alegători și aleși.