Protestele #BlackLivesMatter, pornite ca răspuns la asasinarea unui suspect afro-american de către un polițist, au creat un val mondial de reacții. Pe lângă reacții profund justificate, cum ar fi condamnarea violenței disproporționate a poliției și a rasismului, au apărut în spațiul public online de limbă română și discuții care ne privesc în modul cel mai direct. Este Elveția o țară ”rasistă și xenofobă”, așa cum sugerează o postare circulată în social media de limbă română în ultimele zile? Sunt românii victime sigure ale unui presupuse xenofobii elvețiene?
Constatăm din reacțiile la articolul nostru că în postarea citată autorul face o confuzie între rasism și xenofobie. Considerăm că este corect și util să clarificăm că există o diferență între cei doi termeni rasism și xenofobie și că în ceea ce îi privește pe români în Elveția s-ar putea vorbi mai degrabă de xenofobie. ”Rasism și xenofobie” între ghilimele este o formulare preluată din postarea citată. (paragraf completat în 11.06.2020)
Am întrebat patru membri ai asociației Rezist Zürich despre experiențele lor cu ”rasismul și xenofobia” în Elveția. Iată ce ne-au răspuns:
Andrei, scriitor:
Am venit ca refugiat în Elveția, fără bani, fără o meserie, fără nimic, cu cunoștințe sumare ale germanei. Aveam 16 ani.
Din necunoașterea locului m-am stabilit la Basel un oraș aflat la granița cu Franța, dar germanofon.
Am avut dreptul sa urmez cursurile unui liceu de tipul cel mai înalt, pentru care localnicii dau un examen sever. Am fost admis pe baza asigurarilor date de tatăl meu că în România urmasem un liceu de același tip.
În clasa mea eram singurul străin. Aveam haine ciudate, obiceiuri ciudate și nu pricepeam nimic (elevii între ei vorbeau dialect, nu germana). Și totuși la 3 săptămâni de la începutul școlii am fost invitat la primul coleg acasă. Profesorul de engleza îmi rezuma conținutul orelor în pauza de după și mă întreba dacă am înțeles.
După câteva săptămâni, asociația de alumni ai liceului – de care nici nu știam că există – a început să-mi plătească ore de germană cu un elev mai mare, de origine română. Orele le făceam acasă la acest elev.
Am fost unul din doi elevi din clasa mea care am făcut apoi Politehnica, o scoala de vârf în Elveția. Și la liceu și la facultate am plătit mereu exact aceleași taxe ca localnicii și am avut aceleași drepturi.
Aș putea să continui. Bazat pe o experiență de aproape 40 de ani în Elveția pot spune: nu am întâlnit xenofobie sau rasism decât la inși izolați.
În viață dai odată sau de doua ori pe an, oriunde te afli, de cineva care te detestă fără motiv. Pentru că ești din orașul din care ești, pentru că ai haine mai elegante sau mai ponosite decât el, pentru că ai sau nu ai accent, porți sau nu porți ochelari, pentru că ești mai mic, mai gras, mai bătrân sau mai tânăr decât cei din jur. Pentru că ești primul ins pe care îl întâlnește după ce echipa lui favorită de fotbal a pierdut meciul în minutul 93. Asta nu e rasism. Este viața printre oameni.
Beatrice, designer floral
De anul trecut urmez un master în Zürich. Am colegi din Elveția, Germania și Austria. Sunt singura româncă din serie și, deși nu stăpânesc foarte bine limba germană, am fost integrată pe deplin în grupa din care fac parte. Învățăm împreună, facem proiecte împreună, mâncăm împreună la prânz iar uneori chiar petrecem timp în afara mediului educațional.
Colega din Austria se asigură mereu că prind cele mai subtile detalii ale discuțiilor sau ale subiectelor pe care le studiem, o colegă elvețiancă a cărei casă a fost spartă de trei ori de hoți din România mă ajută să studiez pentru un examen de diferență pe care trebuie să-l dau pentru a-mi echivala o parte a studiilor. O face voluntar, foarte responsabil și cu entuziasm. O altă colegă elvețiancă mi-a acceptat invitația de a veni în România. S-a întâmplat să vină anul trecut la începutul lunii decembrie. Absolut nimic nu a schimbat relația noastră, chiar dacă în scurta ei vizită a fost în situația de a mă întreba de ce unele femei aleg să meargă pe strada în halatul de baie (vă asigur ca n-am plimbat-o prin zone rău famate, s-a intâmplat ca în scurta vizita chiar în zona Pieței Unirii, în centrul Bucureștiului, să întâlnim vreo trei astfel de cazuri), a văzut o bătaie în trafic și a asistat și la un eveniment de 1 Decembrie la care a fost intonat imnul național al României. Doar cinci din cei 100 de invitați ne-am ridicat, printre care și ea. Nimic din toate astea nu au făcut-o să mă trateze ca pe o persoană primitivă sau să mă includă în vreo generalizare legată de români. Alte colege au insistat să le dau rețeta de sarmele, iar alți colegi abia așteaptă să vină în România doar pentru că acum cunosc pe cineva acolo si vor să descopere o țară pe care nu au avut încă ocazia să o viziteze.
Nu pot pretinde că n-am fost niciodată discriminată, totuși asta nu s-a intamplat în Elveția. Nu îmi ascund naționalitatea și ori de cîte ori spun că sunt din România, sunt tratată cu prietenie, respect și curiozitate.
Flavia, studentă:
Am ajuns în Elveția acum aproape 3 ani, după ce abia terminasem liceul în România. Încă nu știam sigur care e diferența dintre dobândă și comision, știam că dacă vrei să faci rost de o adeverință trebuie să îți iei o zi liberă (după experiența cu școala de șoferi), iar când vine vorba de instituțiile statului… eu încă nu mi-am primit cardul de sănătate din România.
Când am ajuns la Zürich am mers să mă înregistrez pentru permisul de ședere în cartierul greșit. Nu a fost o problemă. Când mi-am deschis cont la bancă, am fost asistată de o persoană foarte amabilă de origine africană. Imediat ce autoritățile au avut adresa mea, am primit toate informațiile de care am avut nevoie prin poștă, am rezolvat multe treburi administrative cu o scrisoare sau online, iar dacă am avut vreo întrebare, am primit mereu răspunsuri clare și binevoitoare.
Dar dacă impresia până acum e doar că funcționarii sau angajații de la bancă au obligația de a fi amabili, hai să ne uităm la oamenii cu care am de-a face zi de zi. În câteva luni îmi voi termina licența într-o facultate în care sunt singura persoană care, pe lângă că nu e de origine elvețiană, nici nu trăiește aici de pe la 10-12 ani. Faptul că vin din România a fost mereu un subiect bun de discuție, pentru că a stârnit curiozitatea colegilor mei. De-a lungul timpului am cunoscut chiar mulți elvețieni care au fost în România și au fost mereu foarte entuziasmați să-mi povestească despre experiențele lor (în mare parte pozitive).
Acum locuiesc cu încă 5 elvețieni, majoritatea prietenilor mei apropiați sunt elvețieni, am o relație extraordinară cu un om deosebit care nu a avut parte mereu de experiențe pozitive cu est-europeni, dar care, ați ghicit, e elvețian. (Și da, mă înțeleg foarte bine și cu familia lui extinsă.)
Bine, bine, vorbesc numai de oameni tineri, cu educație superioară. Dar… anul trecut am locuit câteva luni în zona rurală a Elveției, pentru a absolvi o perioadă de practică pentru facultate. Când am vizitat familia la care am stat pentru prima dată, au scos din bibliotecă o carte uriașă cu peisaje din România și mi-au povestit cât de impresionați au fost de vizita făcută acolo cu 10 ani în urmă. Au fost încântați când le-am confirmat că îmi voi petrece vara la ei.
În fine, cred că v-ați prins cam care e ideea. Da, elvețienii pot fi puțin distanți, dar diferența între o primă conversație dintre doi elvețieni și una între un elvețian și un străin/român este că elvețienii vor avea probabil un subiect comun de discuție mai rapid, făcând parte din aceeași societate, ceea ce până la urmă e normal. Cum am reușit să mă integrez? Toți cei din țara în care am emigrat au familia și prietenii deja acolo. Ei nu au atât de multă nevoie de mine pe cât am eu de ei. După ce am conștientizat acest fapt și pentru că i-am tratat pe cei din jur cu respect, amabilitate și atenție, am primit același tratament, indiferent de origine. Eu cred că e vorba doar de atitudine.
Până acum nu am fost victimă a xenofobiei în Elveția, deși îmi petrec cea mai mare parte a timpului printre cetățenii acestei țări, în care, apropo, mulți oameni provin din familii mixte. Probabil că există cazuri izolate, iar acestea nu sunt scuzabile sub nicio formă, dar cu siguranță aceasta nu e regula.
Mihnea, manager
Am ajuns în Elveția acum 8 ani. Experiența mea, după ce trăisem patru ani în Austria și înainte aproape 10 ani în Germania, a fost de la început pozitivă. Primul meu șef mi-a spus explicit că se bucură să lucreze cu absolvenți de facultate de matematică din România. Am avut nevoie de aprobări? Da, dar s-au rezolvat toate rapid și prietenos. Și da, atât la primăriile de sector din Zürich, cât și în localitatea unde trăiesc acum, totul se rezolvă politicos, la un ghișeu unic. Mai mult, în Elveția am fost promovat pentru prima dată fără să fie nevoie să-mi schimb angajatorul.
Există rasism în Elveția? Da, dar într-o minoritate și la nivelul unor indivizi. La nivel de societate și mai ales față de români sau europeni astfel de cazuri sunt excepția. Și am fost martor direct al multor situații în care poliția a reacționat profesionist și ferm față de cei care își permiteau atitudini rasiste. Pentru că da, aici există reguli stricte și ele se aplică tuturor.
Pentru cei din țară care sugerează că în Elveția românii sunt discriminați în mod sistematic am o rugăminte: haideți să le asigurăm concetățenilor noștri unguri sau romi sau de orice altă naționalitate un tratament la fel de corect precum îl asigură federația și cantoanele din Elveția străinilor din această țară. Pentru că prin atitudinea pe care o avem acasă încurajăm sau descurajăm atitudini pe care alții s-ar putea să le aibă față de noi.
Le mulțumim pentru contribuții lui Andrei Mihăilescu, Flaviei Tăraș, lui Beatrice Stoicovici și Mihnea Mihai
7 iunie 2020, editat în 12 iunie 2020
Image by Erich Westendarp from Pixabay
