Mântuire ori umilire ?
Motivați de credința lor sinceră și lăsând la o parte controversele legate de finanțarea, numele și rațiunea de a fi a Catedralei Mântuirii Neamului, neamul credincios a venit la București pe 25 Noiembrie. Oamenii și preoții lor au făcut un efort considerabil pentru aceasta călătorie inaugurală și poate pentru multi, unică. Închipuiți-vă ca sunteți cei care puteți spune « am fost și eu acolo » asa cum acum 100 de ani reprezentanții satelor ardelene au spus după Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.
Ceea ce trebuia sa fie o sărbătoare a unității a fost de fapt o ilustrare greu de suportat a diferenței dintre popor și cei aleși (de Dumnezeu sau de electorat). Clerul în costume din cele mai extraordinare, parcă pregătit să intre pe scena unei opere e perfect organizat, scenariul e bine pus la punct. Totul e pregătit, s-au făcut desigur multe repetiții ca totul să meargă ceas. Invitații ajung când trebuie, locurile se știu de dinainte, fiecare detaliu a fost bine gândit.
Și afară ? Ce i s-a pregătit neamului plecat de acasă în toiul nopții, fericit de sacrificiu și gata de orice pentru a fi cu cei mai luminați, cu cei mai sfinți, cu ALEȘII ? Neamul așteaptă să asiste la slujbă, sa vadă catedrala, sa-I vadă pe EI. Dar Neamului nu i s-a pregătit nimic pentru că nu despre el e vorba la aceasta inaugurare. Vedem femei în vârstă care se întorc la autocar pentru ca distanta de mers e mult prea mare pentru bietele lor trupuri muncite și îmbătrânite înainte de vreme. Cei care pot să meargă ajung dar îi așteaptă un gard prin care nu pot vedea nimic. Ori un ecran prea mic în frigul care-i pătrunde până la oase. Unii totuși reușesc sa treacă de gard – dar și acolo treci numai dacă faci parte din rețeaua autohtonă: pile, cunoștințe și relații. Oamenii se împing, se îmbrâncesc și au dreptate : nu pentru asta au bătut atât drum la Catedrala lor. Ca doar ei sunt Neamul. Asa au crezut dar acum jandarmii le spun animale.
Cei rămași acasă văd la televizor hotelul minunat și recepția fină ce va sa vină, mașini luxoase care-i transporta pe aleși pe o distanță mică, intre hotelul de lux și treptele catedralei. Sunt toți prea bătrâni să meargă pe jos sau apropierea de neamul pe spatele și în numele căruia au construit catedrala nu le priește ? Nu putem ști cu certitudine. Ne aducem aminte însă că la investitura președintelui Obama acesta a preferat să-și părăsească limuzina și să meargă pe jos pentru a fi în contact cu poporul pe care îl respecta și care-l respecta și admira. Într-o relație de respect mutual adevărat. Nu s-a văzut asta pe 25 Noiembrie la București.
Presa străină pare și ea sensibilă la spectacolul trist al acestor oameni simpli care au venit dar n-au văzut nici n-au învins. Pentru că aleșii nu s-au gândit la ei, pentru ca unicul lor rol în reprezentația anunțată era de gloată. Mântuirea era pentru cei de sus, lor le rămăsese umilirea. În secolul XXI tehnic vorbind, ar fi fost posibil totuși ceva mai mult, nu? O organizare respectoasă care să-i includă și pe cei mulți a căror număr se știa.
În cotidianul « La Liberté » din Fribourg, Elveția evenimentul apare ilustrat la o rubrica sugestiv intitulata « JALLUCCINE » : https://www.laliberte.ch/news/chroniques/le-mot-de-la-fin/doux-jesus-465481
Fotografia, în care se văd doua femei îmbrâncite de mulțime, alături de vrednici jandarmi, are titlul « Dulce Isus!» și e însoțită de textul următor : « Duminica 25 Noiembrie românii se presau în masă pentru a inaugura cea mai mare catedrală ortodoxă din lume, Catedrala Mântuirii Neamului, care poate primii 5’000 de oameni. 25 Noiembrie era de asemenea ziua manifestațiilor împotriva violențelor făcute femeilor. Dar poliția din București nu știa. ! » Comic pentru unii, trist pentru noi toți.
