de Mihnea Mihai
Ieri a fost ”Ziua Românilor de Pretutindeni”. Ezit să mă pronunț dacă s-a sărbătorit sau pur și simplu s-a marcat. În sine, noțiunea de ”Român de pretutindeni” mi se pare mult prea generală. Ba, mai mult, aș spune că se confundă cu noțiunea de român. Căci, dacă cele două noțiuni ar fi diferite, ar trebui să existe și un ”Român de ne-pretutindeni”. Or, așa ceva, pe tărâmul logicii nu își găsește locul.
Mai în glumă, mai în serios, este bine că există o zi în care românii din afara țării se află în atenția publică. Este, după umila mea părere, un termen mai potrivit care să descrie sărbătoriții zilei: românii care fie s-au născut în afara României dintr-un context istoric, fie au decis, la un moment dat, că viitorul lor în țara natală a luat sfârșit, fie au fost forțați sau vânduți ca să plece din țară.
Este important, cred eu, ca definiția românilor din afara țării să îi cuprindă pe acei zeci de mii de curajoși care, în timpul dictaturii comuniste, și-au pierdut viața în încercarea de a fugi din marea închisoare ce devenise România. Este la fel de important ca definiția să îi cuprindă pe etnicii evrei și germani, vânduți de către regimul comunist pentru a avea dreptul de a părăsi țara. Este absolut necesar să cuprindem aici și tot fostul exil din perioada comunistă. Este bine să cuprindem comunitățile istorice românești, fie că acestea au fost parte a României sau nu. Și, nu în ultimul rând, este și ziua copiilor născuți din părinți români în afara României. Ei sunt deschiderea noastră firească către lumea de mâine, legătura între specificul nostru local și civilizația modernității.
Să fie primite urările de bine și gândurile bune de ieri adresate românilor care nu mai locuiesc în țară. O comunitate atât de mare și diversă are însă nevoie de mai mult de atât. Și nu mă refer aici la bani sau proiecte; mă refer la un loc bine stabilit și adecvat în societatea românească. Atunci când pe străzile României se scandează ”Vrem o țară ca afară” este bine să ținem minte că prima legătură a țării cu acest afară sunt tocmai românii plecați. Banii pe care îi trimit în țară sunt mereu bineveniți, v-ați întrebat însă dacă și ideile românilor plecați sunt tot atât de binevenite? Sau cumva, auzind cum se trăiește prin alte părți, ne place să ne limităm la replica suficientă că ”la noi așa ceva nu funcționează”? V-ați întrebat dacă este adecvat ca cei peste 5 milioane de români plecați să fie reprezentați doar de doi senatori și patru deputați dintr-un parlament de câteva sute de parlamentari? Sau dacă cei plecați pot vota în condiții demne și sigure?
Toate aceste întrebări ar trebui să-și găsească măcar un început de soluție în discursurile aniversare din această zi. Căci asta înțelegem printr-un loc adecvat: o poziție din care acești oameni, pretențios numiți frați ai noștri, să fie ascultați, luați în serios și și respectați, așa cum mulți dintre ei sunt ascultați și respectați în țările în care au ajuns să trăiască. Doar așa ziua de ieri poate căpăta un conținut dincolo de discursurile festive și țara poate renaște sub forma unei comunități a cetățenilor ei.
Zürich, 31 mai 2021
