de Mihnea Mihai
Anul trecut, pe vremea asta, scriam tot pe pagina Rezist Zürich despre două evenimente care cădeau în aceeași zi: 31 de ani de la intrarea Bucureștiului în iureșul Revoluției din 1989 și inaugurarea unui nou parlament. Cum văd astăzi ceea ce am scris acum un an?
Legat de începutul Revoluției la București nu am ce să adaug. Mi se pare doar că amintirea acelor zile și a oamenilor care au avut curajul să iasă în stradă, în special înainte de căderea regimului comunist, nu trebuie uitate. Și că ar fi bine pentru noi să ne amintim de ei cât mai des, nu doar în momentele aniversare. De ce? Pentru că nu și-au învins în acele zile doar frica, dar și părerea mult prea răspândită că noi suntem mici și nu putem schimba nimic. Or ei, revoluționarii, au arătat că prin gestul câtorva mii de curajoși, temutul regim comunist poate fi răsturnat.
Tot în aceste zile aniversăm un an de la inaugurarea parlamentului rezultat în urma alegerilor din decembrie 2020. Mulți dintre noi ne-am pus speranțe că acest parlament va fi un motor al reformelor, cel puțin până în anul 2024. Scriam acum un an despre asemănările dintre acest parlament și cel rezultat din alegerile din 1996, câștigate la acea vreme de Convenția Democratică. Din păcate, prima coaliție de guvernare, care avea cele mai mari asemănări cu Convenția Democratică din 1996, s-a dovedit nefuncțională și s-a destrămat la nici 9 luni de la formare, lăsând țara într-o criză politică. În aceste condiții a revenit la guvernare PSD într-o coaliție cu PNL și UDMR.
Crize politice au existat și în vremea Convenției Democratice. Spre cinstea lor însă, partidele membre ale coaliției din 1996 au pus în practică sloganul pe care și l-au asumat : “Nu putem reuşi decât împreună!”. Situația coaliției PNL-USR-UDMR nu era cu mult diferită de cea a coaliției din 1996. Cert este că a lipsit viziunea că partidele membre au nevoie unele de celelalte pentru a reuși. Din acest punct de vedere am putea spune că trecerea timpului nu ne-a făcut mai înțelepți.
Ce ar mai fi de făcut? Rămân la opinia mea cu care încheiam articolul de acum un an:
”Oricât ar părea de greu de crezut, viitorul României depinde mult și de acțiunea sau inacțiunea noastră, a cetățenilor. Dacă în decembrie 1989 multora ne-a fost frică, poate ar fi bine să ne întrebăm cum ar fi arătat drumul României dacă ieșeam atunci în stradă mai mulți. Sau dacă am fi arătat mai multă solidaritate cu opozanții regimului, așa cum o făceau colegii noștri de lagăr socialist în Polonia, Cehoslovacia și Ungaria. Pentru că între 2017 și 2019, când am ales să ne opunem deciziilor arbitrare ale vechiului parlament de a submina independența justiției, presiunea publică a contat.În următorii patru ani ne stau la dispoziție multe mecanisme de dialog cu noile autorități: scrisori, petiții, consultări și, în caz extrem, chiar proteste. Viața nu ne este în pericol și vocea noastră poate da un contur mai firesc României ce se reașează în următorii patru ani. Va trebui să învățăm să ne spunem părerea. Calm, argumentat și ferm. Este un gest de igienă cetățenească față de noi și o datorie față de cei ce s-au sacrificat pentru ca noi să putem vorbi liberi. Este greu, dar merită. Schimbarea e în mâinile noastre.”
Iar atunci când ni se pare mai greu, să ne aducem aminte de cele câteva mii care au avut curajul să iasă în stradă înainte de 22 decembrie 1989.
