de Mihnea Mihai
Astăzi se împlinesc 30 de ani de la primele alegeri din România postrevoluționară. Le numim libere pentru că fiecare a votat cum a crezut că e mai bine. Ele au fost însă precedate de o campanie mincinoasă, al cărei principal favorit a fost Frontul Salvării Naționale (FSN), tatăl ideologic al PSD-ului de astăzi. Și cum să nu fie favorit FSN-ul, care își însușise imaginea de ”emanat al Revoluției” și se transformase, împotriva tuturor promisiunilor, în partid politic la sfârșitul lui ianuarie 1990? FSN deținea monopolul audiovizual din România de atunci. El controla unica televiziune (de stat) , redenumită ”Televiziunea Română Liberă”, radioul de stat și o bună partea a presei în mod direct. Firava presă de opoziție sau independentă depindea de stocurile de hârtie de tipar alocate de guvern. Care guvern, evident, era controlat de către FSN.
Opoziția de atunci, grupată în jurul partidelor istorice, adică a Partidului Național Liberal și a Partidului Național Țărănesc (Creștin-Democrat) nu avea multe opțiuni ca să-și prezinte public mesajul. Dar media aservită puterii răspândea cu eficacitate ceea ce astăzi am numi Fake News: minciuni menite să discrediteze partidele istorice și candidații lor și să înspăimânte electoratul prea puțin informat. Oamenii simpli, bucuroși de îmbunătățirile aduse aprovizionării cu alimente și de faptul că în case era cald, puteau fi speriați ușor cu imaginea unor moșieri lacomi, care le vor lua toate micile avantaje odată veniți la putere. Moșieri care vor veni să pună botnițe țăranilor, niște emigrați reveniți în țară pentru ciolan și, jignire supremă, cei care nu mâncaseră salam cu soia alături de noi: asta era imaginea pe care mass media aservită înaintașilor PSD a construit-o opoziției de atunci. Imagine mincinoasă și profund nedreaptă pentru oameni care își sacrificaseră tinerețea și cei mai buni ani ai vieții pentru idealurile lor politice. Așa se face că politicieni de talia unui Ion Rațiu sau chiar a unui Radu Câmpeanu, candidații PNȚ și PNL la funcția de președinte, au obținut scoruri mult sub abilitatea lor politică. Parlamentul rezultat din acele alegeri, care va fi și Adunare Constituantă, a fost dominat lejer de FSN. Constituția votată de acel parlament al înaintașilor PSD a rămas, în bună parte, în vigoare până astăzi.
Opoziția de atunci a vorbit despre această preluare abuzivă a puterii în presa internațională și cancelariile occidentale au sesizat încercările FSN de revenire la un comunism cu față umană. Protestul din Piața Universității, despre care am scris, a reprezentat forma cea mai deschisă de opoziție față de încercările puterii de atunci de a deturna România din drumul spre democrație început în decembrie 1989. Și totuși, șansele opoziției de a învinge în alegeri erau minime.
Dar, în ciuda acestor șanse minime, atitudinea generală a celor preocupați de democratizarea României a fost de a vota. Amintirea Revoluției era proaspătă. Cererea revoluționarilor din Timișoara și din celelalte orașe era limpede: vrem alegeri libere. Cum am fi putut să ne privim în ochi dacă am fi dat cu piciorul acestei prime șanse de a ne alege liberi conducătorii? Și cum i-am fi comemorat pe cei care muriseră cerând libertate și alegeri libere dacă am fi fost indiferenți față de noua șansă oferită?
Cu bune și cu mai puțin bune, aleșii opoziției din 1990 au contribuit la frânarea ambițiilor FSN de revenire a comunismului cu față umană și au arătat, prin simpla lor prezență, că România nu susține în întregime politica FSN de atunci. Iar discursul salvator al lui Ion Rațiu de la mineriada din 1991 este și urmarea alegerii făcute de o minoritate activă în mai 1990.
La 30 de ani de la acele prime alegeri postrevoluționare e imperativ să ne amintim că fiecare vot are o importanță și că avem o datorie să votăm pentru cei care ar fi vrut să o facă și nu mai sunt printre noi.
Sursa foto: statuia lui Ion Rațiu din incinta CRD Turda via Wikipedia
